Comportamentul uman, mereu, in discutie...

Cuplul, mai mult decat doi...

Cel mai putin acceptate si tot la fel de putin intelese sunt efectele, puternice, asupra copiilor aparute ca urmare a unor fapte generate de inconstientul parintilor. Intrebarea care apare firesc este cum sa-i aparam pe copii de proprii parinti, atat timp cat nu sunt constienti parintii de actele lor?


Cea mai mare influenta asupra copilului o are acea parte de viata pe care parintii nu au trait-o, ca urmare a unor conditii reale sau a propriilor optiuni. De cele mai multe ori acestia proiecteza aceasta parte a vietii asupra copilului si retraiesc ceea ce odinioara au respins sub pretextul ca nu este important ori ca nu este necesar.

Ca exemple se pot da multe:, parintii care nu si-au continuat studiile sau le-au intrerupt la un moment dat, au asteptari de la copii ca ei sa faca acest lucru in locul lor; o relatie conjugala nesatisfacatoare, pe care nu au intrerupt-o din considerente di-verse, proprii sau sociale; temeri ce i-au dominat si de care, desi nu au fost niciodata reale, nu s-au putut debarasa. Astfel, propriile aspiratii, propriile trairi si propriile intelegeri ale vietii, sunt proiectate si traite prin copil, ca si cum acestea ar face parte din viata copilului. Insa ei nu iau seama de aceste aspecte si refuza copiilor dreptul la propriile alegeri, fie ele bune sau rele.


Acesti parinti nu vad ca proprii copii au crescut si, nu mai sunt de fapt copii, sunt adulti, si este indicat sa li se re-cunoasca acest stadiu de dezvoltare si sa le fie acceptata independenta si propria identitate.

Totodata, un parinte se agata de copilul lui pentru a nu recunoaste ca a inceput sa imbatraneasca dar si pentru a nu-si pierde autoritatea si puterea parentala. De fapt el insusi isi creeaza o dependenta prin care sa se simta inca folositor. Este convins ca nimic nu izbuteste fara interventia lui. Dar atasarea puternica de parinti constituie pentru copil o bariera in adaptarea ulterioara la lume.


De cele mai multe ori parintii isi motiveaza comportamentul lor prin pretextul ca "fac totul pentru binele copiilor lor". Acest tip de parinte nu se observa pe sine si nu se critica ci se lauda. Daca i se reproseaza faptul ca a-i judeca si a-i mustra continuu pe cei din jur nu are nimic de-a face cu dorinta de a face bine , este uimit, se simte jignit si declara mereu ca nu vrea decat binele, "dar ca exista oameni care nu stiu ce este bine pentru ei". Daca ar avea puterea de a sta putin de vorba cu ei insisi sau sa se priveasca in oglinda vietii, ar remarca asemanarea dintre aspiratiile pe care ei le-au refuzat si asteptarile pe care le au de la proprii copii, ideile pe care vor sa le impuna propriilor copii. Performantele in diversele domenii solicitate de parintii copiilor sunt de fapt ganduri ale propriile performante, ipotetice, reprimate la un moment dat.


Parintele ar trebui sa constientizeze ca un comportament disfunctional apare la copil atunci cand si modelul sau – de parinte - are un astfel de comportament. Initial, modelul la care se raporteaza copilul este familia, ulterior, e-ducatorul, profesorul, persoanele din imediata apropiere etc. Totusi, in familiile cu mai multi copii, nu totii copii re-actioneaza cu o identitate pronuntata la inconstientul parintilor, propria predispozitie avand un rol important in i-dentificarea cu parintii. Identificarea fiul cu tatal semnifica practic adoptarea modului de a fi al tatalui, ca si cum el, fiul, ar fi asemenea talatalui, iar nu o individualitate diferita de a acestuia. Mergand si mai departe, un tanar care are o dragoste constienta de tata sau de mama, isi va aleg un partener asemanator tatalui sau mamei. Identificarea tin-teste intotdeauna la obtinerea unui avantaj, la inlaturarea unui obstacol sau la rezolvarea unei probleme in maniera altcuiva si nu are nimic de-a face cu latura semtimentala a relatiei umane.


Pentru ca totul sa se transforme in inter-relationare pozitiva, ar fi important ca parintii sa considere compor-tamentul copiilor prin filtrul propriilor probleme si conflicte, caci nu cuvintele pe care le transmite un parinte co-pilului influenteaza viata acestuia, ci faptele lor care sunt cele copiate si duse mai departe de copil.


Prezenta unor modele de rol conjugal, imixtiunea psihologica, sociala si locativa a parintilor in spatiul inter-personal conjugal al nucleului nou creat, creeaza conditii propice unei interacomodari deficitare a sotilor, fa-vorizand de timpuriu fenomenele disfunctionale. In general, orice relatie este o suma de compromisuri. Insa, indi-vidul contemporan viseaza sa-si faca viata asa cum doreste.

El nu mai accepta compromisurile, fapt care genereaza dizarmonia.


Acceptarea unei asfel de relatie de acest tip mie suna a negare a adevarului, fiins ca un blocaj in procesul de doliu, poate chiar simbioza uneori.

Parintii trebuie sa treaca printr-un proces de doliu in care se despart de copilul lor, asa cum a fost el/ea pana la acel moment. Apoi, copilul trebuie sa devina adult in ochii lor iar ei trebuie sa il considere ca atare.


Acapararea copiilor, cu sau fara voia lor, nu este o solutie din nici un punct de vedere, cu atat mai mult din punct de vedere psihologic. De fapt aceasta acaparare este o pedeapsa aplicata copiilor (si prin copii, copiilor lor) de renuntare la propria personalitate, la "purtarea unei lese si a unui lant", putandu-se bucura doar de "libertatea de a zburda in lant".

"Lupta" impotriva acestei tipologii de parinte este dusa atat pe plan direct, real, pe plan psihologic, dar si pe plan spiritual. Dar opozitia acestor parinti este mare, folosind ca argumente idei partiale, acele idei care sunt in favoarea lor.

Privind catre cei care sunt crestini, ei se folosesc de cea de-a cincea porunca: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, pentru ca sa ti se lungeasca zilele in tara, pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau.", fara a vrea sa recunoasca ceea ce fac de obicei, lucru spus in cea de-a noua porunca: "Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau" si nici sa ia in seama ceea ce este dat si spus chiar in primul capitol al Sfintei Scripturi: "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup." (Geneza, 2.24). Pervertirea credintei nu este ceva ce ar putea fi impotriva firii, caci ei practica in mod constat pervertirea adevarului si a principiilor. Prin aceasta per-vertire si denaturare a comportamentului, indusa de propriile-i conceptii despre ei insisi, favorizata de deformatiile mai mult sau mai putin patologica, insa neconstientizata si nici acceptata!

 

In societatea actuala, romaneasca, solutia cea mai buna - detasarea copiilor de acesti "parinti-rapitori"- datorita cadrumul socio-economic, este mai greu de pus in practica, ramanand mai la indemana "tratarea" acestor copii pen-tru a putea face fata agresiunii si a realiza o detasare principiala si faptica. Altfel viitorul acestor copii poate fi, si, cu siguranta, va fi creat si marcat de aceast inuman mod de a privi catre cei care "de ei sunt facuti, de ei pot fi omorati"!


De dormit toti dorm... Importanta e trezirea la momentul potrivit...