Comportamentul uman, mereu, in discutie...

Parintele in relatie cu adolescentul

Adolescenta este perioada de trecere de la copilarie la viata de adult. Daca prima inseamna dependenta de parinti concomitent cu o importanta relativ scazuta a afirmarii de sine, ca individ dotat cu trasaturi unice, cea de-a doua presupune o functionare autonoma si o identitate de sine bine conturata. Inevitabil, adolescenta aduce cu sine o pendulare intre aceste doua poluri, adica o pendulare intre nevoile de dependenta, de apartine si de identificare cu ceilalti si nevoile de autonomie si afirmare de sine. Sa le luam pe rand.


Autonomizarea adolescentilor


La aceasta varsta are loc desprinderea psihologica a copilului, devenit aproape adult, de parintii sai. Nevoia de independenta, de autonomie il impinge pe adolescent sa isi caute forme de exprimare aflate in opozitie cu normele parentale. Freud, intrebat de o mama cum sa se fie o mama buna, a spus „oricum ati face, nu e bine”. Ceea ce a vrut Freud sa spuna a fost ca indiferent de modul in care se comporta parintii, copiii vor avea oricum nevoie sa se dezica de ei la un moment dat, gasindu-le neajunsuri si vini. Multi parinti se culpabilizeaza pentru numeroasele certuri si neintelegeri cu copiii lor adolescenti, considerandu-se incapabili si nepriceputi in a administra aceasta relatie. In realitate, aceasta relatie, parinte-adolescent, este prin definitie, as spune, impovarata de frictiuni, rebeliuni, explozii emotionale, reprosuri si invinuiri reciproce. Despinderea de „trupul” parintilor nu poate fi decat dureroasa, indiferent cum ar fi parintii. Sau nu?


Daniel Offer a facut in 1969 un studiu bazat pe interviuri cu 73 de adolescenti si parintii lor. Offer era de parere ca prea multe dintre concluziile despre adolescenti sunt bazate pe cazuri extreme si, in mod deliberat, a ales pentru studiul sau adolescenti care nu erau considerati ca fiind o problema pentru parintii lor si pentru comunitatea in care traiau. Au fost efectuate 6 interviuri cu fiecare subiect, timp de trei ani, s-au administrat teste proiective si alte teste. Concluziile au fost urmatoarele: neintelegerile cu parintii au atins un maximum in clasele a 7-a si a 8-a de scoala dar, chiar si atunci, aceste neintelegeri nu erau grave. 88% din baieti au considerat ca modul in care sunt disciplinati de parinti este unul corect si au fost inregistrate doar cateva plangeri mai serioase despre parinti (dintre care disciplina aplicata arbitrar a fost cea mai frecventa). Cei mai multi parinti erau multumiti de comportamentul copiilor lor. In timp ce numarul maxim de rebeliuni in randul acestor adolescenti s-a inregistrat in jurul varstei de 12-13 ani, cele mai multe discutii contradictorii despre coafura si haine in jurul varstei de 13-14 ani, iar cele despre masina in jurul varstei de 16 ani (care este, in Statele Unite, varsta legata pentru sofat), Offer a ajuns la concluzia ca, per ansamblu, cei mai multi dintre adolescenti impartasesc aceleasi valori ca si parintii lor. El a concluzionat ca nu se poate vorbi de un conflict intre generatii.


Douvan si Anderson au facut si ei un studiu extensiv asupra adolescentilor, in 1966, si au concluzionat ca patru sunt aspectele relatiei parinte-adolescent care favorizeaza autonomia adolescentilor. Acestea sunt: a) interesul si implicarea parintilor; b) intensitatea emotionala a interactiunilor din cadrul familiei; c) gradul si natura comportamentului in cadrul familiei si d) natura autoritatii parentale. Eu ai considerat ca un adolescent are cele mai multe sanse sa atinga un oarecare grad de autonomie in conditiile in care: parintii manifesta un grad moderat de interes sincer pentru copiii lor; relatiile din interiorul familiei nu sunt nici reci, nici intense; parintii permit o anumita cantitate de conflicte (ascultandu-si copiii cand acestia isi explica punctul lor de vedere); adolescentii participa in procesul de luare a deciziilor. Cercetatorii au descoperit deasemenea ca fetele fac progrese mai constante decat baietii in obtinerea independentei. In schimb baietii sunt mai critici cu parintii.


G. H. Elder a facut un studiu, in 1962, legat tot de relatia parinti-adolescenti. El a cerut unui numar de peste 7000 de adolescenti sa aprecieze comportamentul parintilor lor. La intrebarea despre corectitudine, cele mai pozitive aprecieri au fost cele cele acordate parintilor considerati ca fiind democratici (care invita adolescentul sa participe la discutii, dar deciziile final sunt luate de parinti) sau egalitari (parintii si adolescentii iau decizii impreuna). Cea mai scazuta apreciere au primit-o parintii autoritari (care nu se consulta deloc cu adolescentii). Abordarea democratica pare deasemenea sa contribuie la cresterea increderii in sine si a independentei, intrucat da copiilor sansa de a participa la luarea deciziilor si astfel sa castige experienta in a lua decizii pe cont propriu fara a lipsi insa adolescentul de un anumit grad de indrumare si control. Totusi, cercetatorii ii sfatuiesc pe parintii care folosesc abordarea democratica in relatiile cu copiii lor, sa nu-si exprime afectiunea intr-un mod prea puternic, astfel incat relatia sa nu fie nici prea rece si distanta, nici prea intensa si coplesitoare. Si asta pentru ca adolescentii care provin din familii prea apropiate si excesiv de incarcate afectiv se vor simti impovarati de aceste legaturi familiale atunci cand va veni vremea sa treaca de la dependenta la independenta.


Din cele spuse anterior s-ar putea deduce, la o lectura rapida, ca adolescentul isi doreste in mod categoric si permanent independenta fata de parinti, iar comportamentul sau este in permanenta in acord cu aceasta nevoie. Nimic mai fals. In realitate, adolescenta se caracterizeaza printr-o mare fluctuatie si inconstanta a nevoilor resimtite de tanar, prin numeroase ambivalente si porniri contradictorii. Perioade caracterizate prin rebeliuni mai mult sau mai putin fatise pot fi urmate de perioade regresive, in care adolescentul inca se mai joaca cu jucarii, are cereri specifice unui copil si cauta asigurarea si protectia parintilor. Probabil aceasta variabilitate deosebita in nevoi si comportamente este ceea ce confuzeaza cei mai multi parinti, care nu mai stiu cum sa se poarte si cum sa raspunda acestor manifestari. Nu in ultimul rand, chiar parintii contribuie uneori la aceasta confuzie, ei insisi raportandu-se in mod variabil la adolescenti, tratandu-i uneori ca pe copii, iar alteori ca pe adulti.


Dar despre ce fel de autonomie vorbim? Au fost descrise trei tipuri de autonomie: morala, comportamentala si emotionala. Autonomia morala inseamna a fi capabil sa distingi, pe cont propriu, deosebirea dintre bine si rau. Autonomia comportamentala inseamna a lua decizii pe cont propriu si a face ceea ce doresti, indiferent daca parintii sunt de acord sau nu, iar autonomia emotionala inseamna a fi suficient siesi, din punct de vedere emotional, a nu te mai raporta la ceea ce asteapta parintii de la tine, a nu mai cauta suportul si aprobarea lor si a cauta surse de satisfactie interpersonala in afara familiei, prin legaturi cu prietenii si/sau partenerul de viata. Probabil ca cele trei tipuri de autonomii nu apar simultan, autonomia comportamentala fiind probabil ceva mai usor si mai rapid de obtinut decat autonomia emotionala, dar in lipsa unor studii sistematice in acest sens e dificial de precizat.


Apropos de autonomia comportamentala si emotionala, exista o butada care spune ca „a fi copil inseamna sa faci ceea ce spun parintii, a fi adolescent inseamna sa faci exact invers decat spun parintii, iar a fi adult inseamna sa faci ceea ce vrei, chiar daca parintii sunt de acord.” Acest, „chiar daca parintii sunt de acord” face trimitere tocmai la lipsa de reactivitate a adultulului devenit independent din punct de vedere emotional, care nu mai are nevoie nici sa se supuna dar nici sa se opuna punctelor de vedere parentale.


Pentru a complica parca lucrurile si mai mult, tendinta globala a tanarului de a se autonomiza in raport cu parintii este contrabalansa de o tendinta spre conformism la nivel micro-grupului social de care apartine. Societatea per ansamblu il intereseaza mai putin, fiind uneori perceputa ca o extensie a parintilor, impartasind aceleasi sistem de valori, dar grupul de prieteni, de aceeasi varsta, capata o importanta deosebita si pentru a apartine acestui grup, adolescentul este uneori dispus sa faca mari concesii chiar sistemului propriu de valori si interese. Este ca si cum, in trecererea de la dependenta de parinti, la independenta, adolescentul are nevoie de ceea ce psihanalistii numesc „obiect tranzitional”, adica de ceva sau cineva care sa nu fie intocmai ca parintii dar sa suplineasca o parte din functiile acestora inainte de a renunta definitiv la orice forma de dependenta. Inlocuirea alientei cu parintii cu cea a grupului de aceeasi varsta este o sursa de conflict in relatia cu parintii, acestia neaceeptand cel mai adesea pierderea statutului lor si „stricarea” educatiei propriilor copii de catre „derbedeii din cartier”.


Afirmarea de sine ca individ unic


In paralel cu nevoia de autonomizare si strans legata de aceasta, adolescentul e mai dornic ca oricand sa isi afirme propra personalitate, sa se afirme ca individ cu trasaturi, abilitati si potentiale unice, care il deosebesc atat de parinti, cat si de restul indivizilor.


Erik Erikson, descriind cele opt stagii de dezvoltare psihosociala, atribuie perioadei de adolescenta (12-18 ani) nevoia rezolvarii conflictului dintre identitate si confuzia de rol. Erikson are in vedere faptul ca individul, trecand in aceasta perioada printr-o varietate mai mare decat oricand de situatii si interactionand cu un numar tot mai mare de persoane, are nevoie sa isi pastreze un anumit sentiment de stabilitate in raport cu sine. Capacitatile cognitive ale adolescentului devenind apropiate de cele ale adultului, capabil de a intelege notiuni si relatii abstracte, ii permit acestuia accesul la o cantitate enorma de informatii. Viata sociala a adolescentului devine si ea mult mai complexa decat anterior astfel incat, per asnsamblu, adolescentului i se prezinta, teoretic, o infinitate de modele umane din care poate alege. In acest context, adolescentul isi pune mai mult decat oricand intrebarea „cine sunt eu?” sau „cum si prin ce ma deosebesc de ceilalti?”. In plus, sexualizarea fiziologica intensa din aceasta perioada, insosita de o psihosexualizarea corespunzatoare, pune probleme legate de rolul sexual jucat in plan social. Nu in ultimul rand, apropierea finalizarii studiile secundare, ca si presiunea sociala si parentala, obliga adolescentul sa isi exprime unele optiuni profesionale. Iata asadar o multitudine de planuri in care adolescentul este confruntat cu problema unor alegeri, in conformitate atat cu dorintele si nevoile sale, cat si cu totalitatea si varietatea constrangerilor sociale. Deseori, aceste alegeri nu se fac in mod definitiv, ci mai degraba printr-o serie de incercari, de renuntari si reveniri etc.


Aceasta cautare de sine, deloc liniara si progresiva, este insotite de repercursiuni in plan afectiv si al relatiilor cu parintii. Perioadele euforice, de entuziasm pentru o noua relatie amoroasa, o noua carte, un nou profesor sau un nou obiect de studiu interesant, alterneaza cu perioadele de dezinteres, lipsa de activitate, iritare, spleen existential, egocentrism, depresie etc. Binenteles ca si relatiile cu parintii au de suferit datorita acestei variabilitati: uneori do-reste sa fie tratat ca un adult, barbat sau femeie, ca un om „care stie ce vrea”, avand clar definite valorile (pentru care e dipus sa se certe ingrozitor atunci cand ii sunt puse sub semnul indoielii) si scopurile sale in viata („chiar daca tata zice ca o sa mor de foame cu pictura, eu ma fac pictor!”), iar alteori cere parintilor, direct sau indirect, sa il in-drume si sa îi „împrumute” din valorile lor. Parintii sunt deseori derutati de variabiliatea optiunilor profesionale („anul trecut vroiai sa dai la medicina, anul asta vrei sa te faci actor!”) ca si de dificultatea intelegerii motivelor care stau la baza acestor optiuni (motive care, de altfel, nici adolescentului nu ii sunt clare).

Un sentiment nu poate fi decât simtit, adica sa te patrunda pâna la suferinta si nu poate fi exprimat daca tine sa ramâna suferinta reala!